Un plan diabolic

Așa cum făcea de obicei, Elisa mă teroriza cu criticile sale, cu acuze nefondate sau bazate exclusiv pe bârfe. O urmăream neliniștit și nervos, normal, căci mă scotea din sărite. Ea era femeia lângă care dorisem să trăiesc. Dacă regretam asta? Sincer, în astfel de momente, da.

Dar ce mai puteam face acum? Aveam trei fetițe și presiunea familiei mă apăsa cumplit. Iar ea, în loc să-mi facă viața suportabilă și să-mi asigure un climat de liniște acasă, culmea, mă provoca constant. Îmi distrugea echilibrul și mă făcea, deși nu doream, să o urăsc. Credeți-mă însă, o iubeau pe această femeie, mama copiilor mei. Cândva, ea reprezentase totul pentru mine.

Mi se frângea inima când mă gândeam la viitorul nostru. Puteam oare să rămânem împreună, uniți? Pentru cât timp? Dar Elisa se simțea o servitoare, o soție neglijată (cel puțin asta îmi reproșa permanent), o femeie care își pierdea zi de zi visele. Și eu? Eu ce simțeam? Asta nu o interesa.

Mă chinuia. Acasă, eram alt om. Poate de aceea făceam tot posibilul de a sta departe de familia mea. Orice pretext era bun. Povara de a fi umilit de ea mă distrugea și de fapt mă îndepărta de ele. Poftele mele nu se mai justificau în acel loc, unde soția mea părea să fie suverană. Plânsul său cu suspine nu avea decât darul de a mă irita. Îi era frică să nu o las baltă și să crească ea singură fetele. Asta era marea sa obsesie și nu s-a sfiit să mi-o spună.

Dar la ce bun? Eu unul, vă jur, nu mă gândisem atât de departe. Divorțul nu mă interesa în niciun fel, tocmai pentru că prin asta aș fi abandonat orice luptă față de care mă simțeam dator. Sunt un om responsabil, un tată conștient de rolul meu (chiar dacă soția mea nu dorea niciodată să recunoască  acest adevăr).

Elisa nu voia să creadă ce-i spuneam și mai degrabă apleca urechea spre bârfele pe care i le spuneau prietenele sale, niște mironosițe intrigante, care numai de asta stăteau în viața lor. Nu aveau alt scop! Printre ele, era una, Mariana, căreia îi plăcea să bage fitile, cum se spune și să distrugă căsniciile cunoscuților doar așa, de amorul artei. O ticăloasă! Cu astfel de personaje s-a înconjurat soția mea și se credea grozavă în compania lor. Nu puteam să cred.

Întotdeauna i-am spus că aceste prietene o vor duce la pieire. Mai rău, că ne vor distruge, mai devreme sau mai târziu. Numai că ea m-a luat mereu în derâdere și le-a ascultat pe aceste femei periculoase (nu știu de ce). Cum a putut să cadă în plasa lor, habar n-am. Într-o zi, se trezea cu capsa pusă (“montată” de una din acestea) și mă suna la serviciu, pentru a mă acuza de ce-i mai rău. Firește, nu se oprea totul aici. Abia ce o aștepta să ajung acasă, pentru a relua totul, cu o și mai mare vehemență.

Motivele erau puerile iar acuzațiile sale, repet, lipsite de vreun fundament! Dar ce conta? Important era că ea credea în ele și că eu eram calul ei de bătaie (și asta de față cu fiicele noastre, cel mai adesea). Elisa punea o presiune formidabilă pe mine, în scopul de a mă distruge psihologic și de a-i ceda.

Într-o seară, mi-a spus:

- Trebuie să privim lucrurile în față. Tu nu ești de mine.

- Nu sunt?

- Nu.

- Vrei să spui că nu te iubesc? Că nu te merit?!

- O, a făcut ea, n-am să mă spânzur dacă te voi pierde! Fetițele noastre au nevoie de un bărbat eficient, înțelegător și bun.

- Ce urmărești tu, Elisa? am întrebat-o atunci ferm. Ce vrei, de fapt?

- Ce vreau?! a îngânat , de parcă nici ea nu știa exact.

- Da. Să divorțezi?

- Vreau... vreau să-mi acorzi atenție... să nu mai vorbească lumea că umbli cu târfe.

- Eu? Crezi că ți-aș fi infidel?

- Așa cred, bărbate.

- Ele ți-au băgat asta în cap.

- Nu te mai lua de ele, ca o scuză... Mai bine ai fi sincer și mi-ai spune cu cine umbli și ce faci tu, când noi te așteptăm cu sufletul la gură acasă.

- Ah, așa e, am uitat... ești soția ascultătoare și fidelă, mai presus de orice bănuială.

- Da. Te miră?

- Mă întreb dacă ai pus la punct, împreună cu ele, tot scenariul. Poate mi-au găsit și un înlocuitor de nasul tău.

- Poate... a zis ea râzând.

- Și cine a făcut asta? Poate de-alde Elena. Că ea este bună la comploturi.

- Nu te lua de prietena mea cea mai bună, Doru. O urăști, știu asta.

- Și n-ar trebui?

- Ea mi-a stat mereu aproape.

Atunci, cu un ton disperat, am izbucnit:

- Și eu nu?

- Știi dragă, tu când ești, când nu. Te faci nevăzut tocmai când am mai mare nevoie de tine. Auzi? Ți-ai putea da seama că ne prăbușim... căsnicia, familia, chestiile astea nu te ating?

- Tu, tu începi întotdeauna totul, inutil! i-am replicat eu. Atât de multe certuri... De ce? Cui folosesc, Elisa? Nu vezi că cineva vrea să ne fie rău? Ești manipulată, draga mea soție. Și nu știu de cine.

- Crezi? a țipat ea.

- Mda... ești foarte mult manipulată. Te joacă pe degete.

În acel moment, am simțit un fel de eliberare. Parcă nu îmi mai era teamă de nimic. Elisa m-a privit cu iornie, însă a căzut pe gânduri. De fapt, nu avea răspunsuri la acele acuze formulate constant împotriva mea. Nu avea nicio dovadă, nimic. Se îmbăta cu vorbe spuse de prietenele sale care, repet, nu făceau decât să învenineze atmosfera din familia noastră.

Erau conflicte născute artificial, însă într-un scop precis. Aveam dușmani. Nu doar eu, ci mai ales ea. Scopul rămânea însă obscur. Deodată, soția mea a răsucit cuțitul în rană și mi-a spus:

- Voi divorța!

Chipul său exprima o voință de neclintit, care m-a uimit. Era pentru prima oară când realizam că nu glumea. Elisa fuma țigară după țigară și nu contenea să tacă. Mă acuza direct, mă jignea și credea cu certitudine că avea acest drept! La un moment dat, am oftat și sătul de situație (căci nu vedeam nicio ieșire), i-am răspuns:

- Bine, dacă tu așa vrei.

În burtă am simțit o căldură intensă, ca un leșin. Forțase nota și nu cred că se aștepta la o asemenea replică din partea mea. Deși ținând cont de câte mi-a făcut zi de zi, cred că ar fi trebuit să se cam aștepte. Sunt un om răbdător și calm, însă nu la infinit. Soția mea s-a potolit ca prin farmec, însă îi scăpase porumbelul din gură, cum se spune.

- Cred totuși că ar trebui să ne mai gândim, a zis ea într-un târziu.

- De ce, Elisa? Tu ai decis deja și nu te interesa părerea mea, nu-i așa?

- Și fetițele?

- Rămân la tine, așa mi se pare normal.

Abia în acest moment s-a înnegrit la față. Tremura vizibil, nu se mai putea controla. Făcuse o mare greșeală și acum se dădea de ceasul morții să repare ceea ce stricase (inconștient sau nu). Între noi fie vorba, am luat totul ca pe o glumă proastă, însă ea nu trebuia să știe ce gândesc cu adevărat. Am lăsat-o deci să creadă că le voi lăsa baltă și că voi băga divorțul. Poate că-mi ajunsese și mie... Soția mea a schimbat tonul și s-a transformat subit cu 180 de grade, spre marea mea satisfacție.

Jocul său nesăbuit mă pusese în mișcare. Am făcut un pas important, a doua zi: mi-am luat lucrurile și am plecat la fratele meu (care este căsătorit), doar pentru a o speria. Elisa era de acum cu adevărat șocată. Nu crezuse că o voi lăsa cu fetițele și se ruga de mine, culmea, să o iert. Țipa și plângea, era în stare să-mi stea în genunchi. Cu o voce calmă, i-am explicat că era mai bine să stăm despărțiți (măcar pentru o perioadă). În fine, nu a avut încotro și s-a resemnat, a înțeles. Mersese mult prea departe. Până și ea a recunoscut, jenată.

Inima îmi bătea cu putere. Elisa mârâia și mă ruga s-o iert, dar eu am ținut-o pe a mea, cu cea mai mare fermitate. Am vrut să-i dau o lecție, nu să o las baltă cum a crezut. Îmi iubesc fetițele și nu aș fi conceput să le las pe drumuri, pentru că mama lor o luase razna. Aveam sufletul frânt și.... m-am dus.

Ele plângeau. Le-am lăsat plângând și mă durea, sincer vă spun. Dar Elisa avea nevoie, da, de o lecție dură. Îi era frică de necunoscut, se vedea de la o poștă. De ce se comportase atunci absurd tocmai cu cel care o hrănea? O lege spune că nu trebuie să complotezi împotriva celui care te hrănește. Iar soția mea tocmai asta a făcut, cu premeditare. A căzut în jocul sadic întins de persoane din anturajul său. Ciudat.

M-am dus la fratele meu și timp de o săptămână am tăcut. Nu le-am căutat. Eram foarte supărat pe comportamentul Elisei și au avut de suferit enorm și fetițele noastre. Într-o seară, cine credeți însă că m-a sunat? Prietena Elisei. Îmi vorbea despre dragoste, despre un nou început, de nevoia unei schimbări în viața mea. Atunci am înțeles că ea pusese la cale totul, în mod diabolic. Țelul său era ca eu să rămân cu ea.

Nu-mi venea să cred urechilor. Mă înșela auzul? Cea mai bună prietenă a soției mele îmi declara la telefon cu înflăcărare iubirea sa. Simțeam că mi se oprește inima. Într-un fel, eram șocat pur și simplu. Nu voiam să cred că această femeie, în mod premeditat, pusese la cale pas cu pas destrămarea familiei noastre pentru o iubire iluzorie.

- Și Elisa, știe ce vrei tu? am întrebat-o.

- Prostule! a suspinat ea. Tu trebuie neapărat să fii al meu. Cu orice preț...

- Fabulezi... alergi după himere.

- Dar vei divorța de ea, nu?

- Nu.

- Elisa mi-a spus că vrei asta...

- Nu, tu i-ai spus asta... tu vrei asta...

- Da, mult, mult...

- Niciodată, scorpie... Femeie fără suflet.... Chiar acum am s-o sun pe soția mea, pentru a ști ce viperă a crescut la sânul său.

- Să nu faci asta...

- De ce?

- Mă voi răzbuna!!

- Pricepe: nu te vreau... Îmi iubesc soția și nu ne vei putea face niciun rău. Nici acum și nici altădată.

I-am trântit telefonul. Eram confuz. Dar m-am ținut de promisiune și am sunat-o pe soția mea, pentru a-i spune vestea. Nu s-a bucurat, vă dați seama... În acea seară, m-am întors acasă.

                                                         Doru, Valencia, Spania

P.S.- În tot acest demers anevois şi complex am fost ajutat pas cu pas de vrăjitoarea Valentina de magie neagră, expertă cu adevărat, căreia îi mulţumes enorm şi pe această cale.

Contact: 0765.200762, 0744.230099

Vizitaţi şi pagina mea de pe siteul www.vrajitoarero.com

Aokiagahara, pădurea morţii

Aokigahara este o pădure de la poalele Muntelui Fuji,  situată la mai puţin de 100 de km vest de Tokyo. De asemenea, este cunoscută sub numele de Jukai ("Marea de Copaci") din cauza întinderii mari de copaci, care este extrem de densă, marea sa majoritate fiind acoperită de o mare scurgere de lavă care a îngropat regiunea după erupţia din anul 864. Aokigahata este cunoscută în special pentru a găzdui un număr mare de fenomene paranormale (aceasta se consideră a fi bântuită), dar mai ales pentru numărul incredibil de oameni care mor aici în fiecare an, sinucigaşi de cele mai multe ori. Din păcate, este din ce în ce în ce mai cunoscută pentru asta!

Pădurea blestemată
3000 ha este un domeniu care în mod normal, poate fi parcurs de la un capăt la altul de mers pe jos în trei sau patru ore. Totuşi, în această pădure ciudată, sarcina este aproape imposibilă!
 Legenda spune că niciodată cei care s-au angajat în această mare vegetală nu s-au mai întors. Chiar şi astăzi, se pierd mulţi excursionişti. Schelete lor, sau corpurile lor pe jumătate devorate de "ceva", sunt în mod regulat găsite în pădurea întunecată şi adâncă.
 De asemenea, cei care pleacă în căutare corpurilor dispărute sau pentru a elucida misterul din acest loc se pierd la rândul lor. O veche legendă spune că aici trăieşte un număr mare de lilieci. Ei ar ataca drumeţii şi că încearca să-i înăbuşe, acoperindu-le faţa.
În această pădure, busola dvs. îşi pierde nordul indicându-vă sudul sau cu o diferenţă de 90 de grade în raport cu nordul. Alţii spun că, dacă urmaţi instrucţiunile de pe busola dvs., vă învârtiţi în cerc şi reveniţi la punctul de pornire. Au fost observate  de asemenea defecţiuni la instrumentele de măsurare digitale.
Aokigahara este atât de densă încât lumina soarelui pătrunde cu mare dificultate. Mulţi oameni spun că nu vă puteţi orienta după soare, pentru că dacă vă ridicaţi capul, veţi vedea doar o mică bucată de cer. Din cauza densităţii de frunziş, GPS-ul nu funcţionează, deşi unii oameni au dovedit altfel cu un GPS de cea mai bună calitate.
Fiind foarte asemănător, peisajul crează în mintea ta, o distorsiune a sensului de orientare. Astfel, diferitele direcţii care vi se oferă arată toate la fel. Daca te uiţi înainte pentru a merge drept, este foarte probabil să aluneci şi să cazi:solul părea solidă, dar de fapt, acesta este de multe ori cu 30-40 cm mai jos, sub un covor de rădăcini şi frunze, care a creat o pânză care oferă iluzia unui teren perfect plat.
De asemenea, această pădure are multe cavităţi enorme şi adânci formate prin însăşi natura ei de bază, care este doar lavă. Aceste fisuri deschid larg gurile, în conformitate cu muşchii şi vegetaţia. Este foarte uşor să cazi în interior şi de a te găsi cu groază, în faţa scheletelor care au putrezit acolo de o lungă perioadă de timp. Nicio cale de scăpare, nimic nu este posibil dacă sunteţi singur. Reţineţi că aceste ciudate peşteri se găsesc îngroapate în solul acestei păduri. Mai surprinzător, ele sunt prizonierele gheţii, inclusiv vara.
Aici este locul a multe sinucideri, de unde numărul mare de povestiri despre pădurea bântuită ...
Pădurea sinuciderii
Acest nume este cel mai des utilizat pentru a desemna Aokigahara ca fiind pe primul loc în Japonia, în termeni de sinucideri şi chiar a ajuns pe locul al doilea în lume (după Podul Golden Gate).
Într-adevăr, acest loc sinistru îi atrage pe cei dezamăgiţi de viaţă ca un magnet şi câţiva ani aici au avut loc "sinucideri de vârf", ajungând la rezultatul îngrozitor de o sută de cadavre găsite (deşi cifrele care sunt prezentate în fiecare an sunt în mod evident subestimate, deoarece este imposibil de a descoperi corpul în această pustietate).
 În scopul de a găsi un număr cât mai mare de cadavre, anual se realizează o curăţare a zonei, o combinaţie de poliţie, pompieri şi voluntari care cutreieră pădurea în căutare de corpuri.

Numărul de cadavre descoperite între 1998 şi 2003
 Aokigahara inspiră un sentiment dublu japonezilor, un sentiment de teamă mai întâi (mulţi japonezi nu îndrăznesc să-i pronunţe numele) şi apoi tristeţe. Aceasta este o problemă destul de sensibilă pentru Japonia şi un flagel pe care guvernul încearcă să-l remedieze prin orice mijloace. Astfel, au apărut panouri care să ateste că viaţa este preţioasă şi că sinuciderea nu este o soluţie. Ele au fost instalate la intrările şi în interiorul pădurii, şi mai multe solicită să nu se depăşească anumite zone, datorită pericolului cu moartea, făcând locul chiar mult mai sinistru.
 Pe aceste panouri, se pot citit mesajele semnate de "Departamentul de prevenire a sinuciderii", cum ar fi:
* "Viaţa ta este preţioasă ... Amintiţi-vă de cei care te iubesc. "
* "Gândiţi-vă măcar o dată. Vă rugăm să solicitaţi ajutor. "
* "Luaţi legătura cu situaţiile de urgenţă înainte de a decide să muriţi. Vă rugăm să reconsideraţi acţiunile dvs. "
Alte semne vă avertizează de pericol de moarte iminent în caz de depăşirea potecilor, chiar şi pentru o distanţă scurtă. A cădea într-o crevasă este unul dintre riscuri, sau a se pierde foarte uşor din cauza densităţii extreme de vegetaţie, precum şi similitudinea mediului, astfel încât se poate sfârşi ca "alţii". Pe lângă riscul de a se găsi ei înşişi faţă în faţă cu un schelet, un organism aflat în stare de descompunere sau a unui organism proaspăt mort ... Revenind la sinucideri, cu câţiva ani în urmă, imaginea unui om spânzurat a fost publicată într-un ziar.  Trupul său era aproape devorat de animale sălbatice, ceea ce arată realitatea – Aokigahara nu este, după câte se pare, un loc atât de perfect unde se moare ...

Kuroi Jukai ("Marea Neagră de copaci"), scrisă în 1959 de către scriitorul japonez Seicho Mastumoto, sugera pentru prima dată că Aokigahara este "un loc pentru a muri", ideal în sensul secret, fără a se putea descoperi corpul decedatului. Deci, acestui scriitor i se atribuie, în general, să fi declanşat, cel puţin în mare parte, multe valuri de sinucideri  pe care le cunoaşte această pădure de 50 de ani.
Dar un alt scriitor japonez, Wataru Tsutsumi, a descris în detaliu procedura urmată de sinucidere în această mare vegetală cu romanul lui elocvent intitulat "Ghidul complet al sinuciderii." El descrie în această carte moduri diferite de a se sinucide, precum şi riscurile suportate de fiecare metodă şi recomandă să se spânzure de coardă (spânzurarea este metoda de sinucidere cea mai "populară" în Aokigahara, chiar şi astăzi, încât întâlnim mai multe şiruri de corzi agăţate de ramurile copacilor, atunci când mergem pe jos, urme ale unor evenimente sinistre).
A doua metodă este absorbţia de somnifere, care vă trimite pe nesimţite într-un somn veşnic. Autorul, de asemenea, indică foarte precis locurile din această pădure blestemată pe care el le consideră că sunt cele mai bune pentru a evita de a se găsi cadavre.
 Odată cu publicarea cărţii sale, autorul a contribuit direct la creşterea ratelor de sinucidere care afectează pădurea, "noii" sinucigaşi, în număr din ce în ce mai mare, adoptând masiv spânzurarea ca un mijloc să încheie socotelile cu vieţile lor şi se găsesc adesea exact locurile menţionate în carte. Tsutsumi a contribuit deci indirect la sinuciderea a mulţi japonezi, poate nu neapărat în alegerea lor de a face acest lucru, ci a modului cum să-l pună în aplicare ...
Un regizor de film japonez, Takimoto Tomoyuki, a făcut să se vorbească la rândul său foarte mult despre pădure în anul 2004.
El a realizat filmul "Marea de Copaci", chiar în interiorul acesteia apoi a spus reporterilor că a găsit acolo, în timpul filmărilor, un portofel care conţinea 370 de mii de yeni (2.300 de euro la acel moment) lăsând astfel să se înţeleagă că Aokigahara este un teren fertil pentru vânătoare de comori. A deschis astfel uşa la mulţi candidaţi pentru o îmbogăţire rapidă şi uşoară, ceea ce nu s-ar putea decât adăuga la numărul morţilor ca urmare a unei erori nefericite în acest mediul verde vast, dens şi ucigaş...
Din păcate, acest echilibru continuă să crească odată cu criza economică gravă cu care se confruntă lumea de azi, una care îi împinge pe mulţi la sinucidere. Japonezii au întreţinut întotdeauna o "cultură" a sinuciderii şi aceasta este încă văzută ca o modalitate foarte onorabilă de a ieşi din problemele de şomaj sau de bani.
Un raport recent al CNN vorbea despre impactul crizei economice asupra ratei de suicidere în Japonia şi faptul că Aokigahara este mai mult decât oricând o destinaţie preferată a disperaţilor.
 Un japonez, după ce a fost concediat şi şi-a pierdut casa, a încercat să se sinucidă în pădure prin tăierea venelor (acesta a fost găsit de cineva in extremis, în agonie). El explică: "Dorinţa mea pentru a trăi a dispărut. Mi-am pierdut identitatea şi nu mai vreau să trăiesc pe acest pământ, de aceea m-am dus acolo. Am nevoie de bani pentru a trăi şi sprijini familia (...). Încerc să nu mă gândesc (la sinucidere), dar nu pot spune "nu". Pentru moment voinţa de a trăi este mai puternică, dar poate fi ruptă în orice moment în aceste vremuri grele .... "
 Dacă este necesar să se încheie cu aceste suferinţe, el speră să o facă în interiorul pădurii întunecate. Există atât de mulţi japonezi în acest caz, pierderea locului de muncă fiind principala motivaţie pentru a "face pasul hotărâtor."
Doar pentru luna ianuarie 2008, au fost înregistrate 2305 sinucideri în ţara soarelui răsare şi acest număr a ajuns un an mai târziu, la 2645, reprezentând o creştere de 15% ca urmare a crizei (trebuie notat faptul că, spre deosebire de credinţa populară, rata de sinucidere în Japonia, nu este la fel de dramatică în raport cu populaţia totală). Cu disponibilizările curente şi de masă care au loc aproape zilnic,  pădurea blestemată Aokigahara nu este uitată ca destinaţie ideală ...
Japonezii sunt profund animişti şi cred în existenţa unui număr infinit de spirite. În credinţele lor populare, în cazul în care o persoană moare într-un sentiment de ură profundă, furie, tristeţe sau dorinţa de răzbunare, sufletul lui nu poate părăsi această lume şi continuă să rătăcească, le apare persoanelor afectate de situaţie sau celor cu care se întretaie în preumblarea lor.
Aceste suflete sunt numite yūrei şi au fost prezentate în numeroase filme de groază japoneze, făcându-le şi mai terifiante. Îngrozitoare, pentru că spre deosebire de filmele de groază din Occident, unde fantoma vrea ceva anume, în scopul de a se odihni în pace, yūreii sunt adesea prezentate ca nedorind nimic special, în cazul în care nu doresc să ajungă la cât mai multe persoane cu blestemul lor şi aşa să elimine cât mai multe vieţi posibile (exemplul cel mai celebru este Samara din filmul The Ring, remake-ul american după filmul japoneze Ringu).
Prin definiţie, victime de crimă sau sinucidere sunt deosebit de potrivite pentru acest tip de blesteme, pentru că ele mor violent, locuite de sentimente care să conducă la viitoarele yūrei. Datorită numărului imens de sinucideri comise la Aokigahara, se spune că această pădure este blestemată.
Astfel, se consideră că este locul cel mai bântuit în Japonia. Multe poveşti menţionează persoanele care au asistat la apariţii fantomatice oribile, poate spiritele celor care s-au pierdut aici sau s-au spânzurat. Rupte din viaţă prea devreme de o moarte violentă,
aceste fantome răzbunatoare ar fi condamnate să bântuie pădurea pentru totdeauna. Potrivit spiritiştilor, chiar şi copacii ar fi impregnaţi într-o energie răuvoitoare acumulată de secole.
 Mai mult decât atât, chiar şi fără a crede, copacii dau impresia de a fi vii, deoarece au crescut pe un teren incredibil de fertil (a cărei bază este lava), şi, astfel, rădăcinile de toate formele sunt asemănătoare uneori unor tentaculele. Energia copacilor şi yūreii fac totul pentru a vă atrage şi a vă împiedica să părăsiţi acest loc blestemat.
 Puterea de atracţie a pădurii a fost, de asemenea, raportată de către militarii din tabăra de antrenament care se găseşte la marginea acesteia, care sfătuiesc să nu o priviţi pentru a nu cădea în vraja chemării ei şi pentru a fi acolo în mod neintenţionat.
Există o anecdotă interesantă în ceea ce priveşte paznicii forestieri care lucrează aici. Calcă uneori pe cadavre putrezire sau parţial mâncate de animale, de multe ori spânzuraţi. Atunci când se întâmplă acest lucru, le duc în  marele adăpost de la  Aokigahara şi apoi le păstrează într-o cameră special rezervată în acest scop. Această cameră are două paturi - unul pentru cadavru ... şi unul pentru pază. Acest lucru poate părea surprinzător, dar se spune că în cazul în care cadavrul este lăsat singur în cameră, yūrei-ul care îl locuieşte va călători toată noaptea, prin cotloanele habitatului prin corpul neînsufleţit în timp ce va striga. Se va trage la sorţi pentru a se stabili cine va face de veghe asupra morţilor şi cine va dormi. Ceea ce arată cât de mult cred ei şi modul în care japonezii se tem de sufletele decăzute - preferă să doarmă aproape de corp, chiar dacă aceasta nu este plăcut, mai degrabă decât să dea peste un potenţial yūrei, a cărei existenţă este departe de a fi dovedită ştiinţific.
De asemenea, reţineţi că japonezii se sinucid, de exemplu, datorită pierderii locurilor lor de muncă, cunoscând "riscul" de a termina în yūrei, sinuciderea fiind deosebit de favorabilă (prin definiţie). Prin urmare, preferă să rătăcească pentru totdeauna şi să-şi ţipe suferinţa, prin vânzare, mai degrabă decât să rămână şomeri, fapt considerat ca fiind ceva "ruşinos".
În orice caz, dacă există un loc în lume unde poţi da peste yūrei, acesta este în pădurea Aokigahara. Este combinaţia perfectă de fenomenele paranormale şi nebunia oamenilor (nebunii, pentru că nu există decât oamenii care se sinucid, chiar dacă animalele nu au percepţia morţii lor viitoare). Trebuie să fie ceva, ceva ireal. Mai mult decât atât, majoritatea vizitatorilor, crezând în fantome sau nu, arată o atmosferă foarte sinistră,  de ceva apăsător.
Dar dacă yūreii sunt aşa cum sunt prezentaţi în filmele japoneze, atunci pădurea Aokigahara este locul cel mai terifiant care există pe pământ ...